Este o metafora care surprinde ruptura dintre retorica organizationala si realitate. Astfel, oamenii in cadrul organizatiilor devin alienati, reci, transformati in niste rotite fara minte si suflet, simpli roboti incapabili de empatie si fara reactii atitudinale „programate”.

Dilbert este un cunoscut personaj din benzile desenate ale lui Scott Adams care prezinta cu umor, de multe ori sec sau cinic, tare organizationale ce pot fi intalnite in mai toate culturile. Dilbert „lucreaza” intr-o companie IT, inalt birocratizata (un fel de Kafka al culturii organizationale) unde abilitatile si efortul nu este rasplatit. Dilbert are un manager „stupid” care ia decizii ridicole. De exemplu, i se pare normal ca oamenii sa munceasca din ce in ce mai mult chiar 178 de ore pe saptamana (desi saptamana are doar 168 de ore). Drept urmare Dilbert se vede nevoit sa apeleze si la rude pentru a ajunge la numarul de ore „planificat”. Cinismul grotesc al lui autorului merge pana acolo incat sugereaza ca managerul are copii stupizi pentru ca el are timp pentru viatza sociala in timp ce angajatul competent care lucreaza pentru el nu are acest timp si deci astfel de oameni ar fi incapabili sa se reproduca.

Fenomenul Dilbert il putem intalni cu precadere in organizatiile cu manageri autocrati, a caror atitudine se circumscrie unui model primitiv de raportare la angajati: “Noi suntem sefi ca sa fim ascultati iar voi ceilalti trebuie sa executati” iar angajatii suporta cu stoicism aceasta stare de fapt, de regula datorita devotamentului de continuitate.

Fenomenul Dilbert nu trebuie confundat cu principiul lui Dilbert!